Gemenii Adrian si Ionut

Povestea noastră tristă a început pe data de 8 martie 2006. M-am internat în spitalul Caracal cu uşoare dureri de burtă. Doctoriţa care era de garda în seara aceea, după câteva analize a hotărât că trebuie să mi se facă cezariană.

Am fost anesteziată local şi ştiu absolut totul ce s-a întâmplat în sala de operaţii. Am născut 2 baieţi gemeni, Ionuţ primul născut 1,6 kg greutate şi Marcel 1,8 kg.

În primele clipe de viaţă, copii au avut nevoie de oxigen, dar centrala spitalului nu era pornită şi nu li sa putut asigura oxigenul necesar. Cred că aceasta a fost neşansa lor.

Au fost ţinuţi la incubator timp de o săptămână, perioadă în care toată lumea mă asigura că totul decurge normal.

Vedeam că îngeraşii mei sunt altfel decât ceilalţi copii, ţineau capul pe spate şi mi se păreau foarte încordaţi când îi luam în braţe să-i hrănesc. Mi-au făcut externarea fără ca copii mei să aibă măcar 2000 g fiecare.

Am ajuns acasă. Copiii luau în greutate, dar nu îmi dădeam seama din ce cauză Adrian şi Ionuţ erau foarte încordaţi şi agitaţi. M-am speriat şi am fugit imediat la spital unde am fost internaţi pe o perioadă de două săptămâni. În momentul externării mi sa dat o reţetă şi am fost asigurată că totul va decurge bine.

După două zile situaţia copiilor sa agravat şi am plecat cu ei de urgenţă la spitalul din Roşiori, unde locuieşte mama mea. Medicul de gardă mi-a acordat primul ajutor şi m-a trimis de urgenţă cu ei la Bucuresti, la spitalul Emilia Irza la secţia de terapie intensivă. Acolo am dat peste un medic minunat care mi-a salvat copii. Ionuţ se afla într-o situaţie foarte gravă, doctorul neacordându-i şanse prea mari.

După ce situaţia sa ameliorat, medicul a decis că trebuie să mergem pentru investigaţii suplimentare la spitalul clinic Alexandru Obregia. Au fost consulaţi în secţia Neurologie pediatrică şi ne-au spus că au probleme neurologice şi că trebuie să facem kinetoterapie.

Am plecat din spitalul Emilia Irzea cu recomandarea medicului care ne-a tratat să mergem la Budimex la doctoriţa Liliana Pădure pentru kinetoterapie.

Credeam că recuperarea va dura 1 an cel mult 2. N-am crezut nici o clipă că vom ajunge la 6 ani şi ei să nu recupereze. Încet, încet am început să înţelegem boala copiilor noştri. Diagnosticul lor este de tetrapareză spastică. În afară de kinetoterapie iau medicamente care să-i ajute. Din clipa în care am aflat despre boala copiilor noştri, viaţa noastră sa schimbat. Luptăm de cinci ani cu această boală necruţătoare.

Mergem la recuperare peste tot în ţară (Bucureşti, Sibiu, Slatina, Caracal) sperând din zi în zi să observăm o schimbare la ei, dar fără mari rezultate.

Mi-am dorit pentru copii mei o copilarie fericită, lipsită de griji, dar ei stau în cărut fără să se bucure de tot ceea ce îi înconjoară.

După operaţia de Morfibrotomie subcutanată pe care am făcut-o la Chişinau, spasticitatea sa redus, dar nu s-au văzut progrese motorii.

Suntem o familie cu venituri modeste, iar faptul că avem doi copii cu probleme, ne-a micşorat substanţial veniturile.

Avem nevoie de ajutor pentru a merge în continuare cu ei la recuperare.

Sper că povestea noastră să ajungă la inimile voastre, să ne înţelegeţi necazurile şi problemele şi să ne ajutaţi.

 

1 Comment »

  • andreias adelina cosmina 6 decembrie, 2011

    aceeasi soarta o are fetita mea doar ca noi nu am mai avut banii necesari pt spitalizari si recuperari .de aproape 6 ani nu am mai ajuns decat o data la recuperare .stiu prin ce trece un parinte ea are 9 ani jumate si mi se spunea ca in 6 luni sta in picioare,la fiecare consult.doar dumnezeu ne-a ajutat pana acum.rabdare multa si iubire si atentie e tot ce pot sa spun

Adaugati un comentariu